Gânduri creţe

Tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că oamenilor le este frică de singurătate, mai mult decât de orice altceva.

Toată istoria s-a născut din frica de stingurătate. Imperialismul s-a născut din singurătatea unor genii militare. Filosofia s-a născut din singurătatea și frica de singurătate a unor antisociali.

Socrate n-a scris pentru că trăia printre oameni, fugind de singurătate. Platon a scris în numele lui Socrate ca să se simtă mai puțin singur. Aristotel nici nu concepea singurătatea.

După ce Dumnezeu-Tatăl a făcut lumea ca să alunge singurătatea, și-a trimis Fiul ca să ne-o alunge și nouă. Căci noi, oamenii, suntem singurii care ne simțim singuri între oameni…

Să ne iubim, vă rog, să nu ne mai lăsăm singuri!

Aceste neobisnuite gratii, minunile, se intelege cum se nasc. Dar cum se intampla sa piara? Icoanele, in special, sunt de o discretie nemaipomenita. Dumnezeu are cu adevarat o vie oroare de spectacol. Nu vom simti minunile decat cautandu-le urma. Daca ele insele ne imping spre contemplatie, atunci avem un motiv prea bine intemeiat sa adaugam un fior in plus la nelinistile noastre metafizice.

Dragostea neimpartasita e de neinteles.
Dragostea nemantuitoare nu e dragoste.
Nu stim cat din noi iubeste si cat se acomodeaza.
Nu vom sti niciodata cand am lasat sa treaca pe langa noi iubirea vietii noastre.

Se gasesc in om asemenea apasari inconstiente incat un pretendent neimpacat al rationalitatii ar putea sfarsi prin sinucidere. Una dintre aceste incremeniri este insuportabilitatea singuratatii. Aristotel insusi conchide ca socialitatea ii aduna pe oameni intre aceleasi orizonturi fara justificarea intrajutorarii. Acea reintalnire naturala. Pr. Teofil Paraian spunea: “omul nu a fost facut sa traiasca singur!”. Dar de unde aceasta nevoie?

Mai probabile sunt faradelegile intr-un sistem legic decat in afara lui. Legea ii da omului idei mereu noi cu privire la faradelege, precum colectia de pacate formulate, numita Indeptar de spovedanie, e mai curand un manual. Cred ca ceea ce uita un om ii este mai putin fatal decat ceea ce il apasa. O teama ridicola si formalista e aceea croita in jurul pacatului uitat. Mai imporante decat exercitiile mnemotehnice sunt eforturile intru invinuire si rusinare. Destramarea orgoliului duce la intelepciunea ca luciditate: “sunt (pentru) ca nu sunt nimic”.

Traiul in lume este fatal. Traiul pe langa lume este imposibil. Intre infruntarea unei fatalitati si aceea a unei imposibilitati, mai inaltatoare e ultima. Bineinteles ca aici intervine si relatia personala om-Dumnezeu. Odata plasmuita autarhia, omul ar fi ca si mantuit. Dar cata frangere de sine?

Poetul e dator. Se va nimici pana la maceratie, pentru ca parazitii-acestei lumi sa traiasca: din descompunerea, putrefactia, geniului.

“Avem impresia, de altfel răbduriu controlată, că aceşti poeţi au pierdut sentimentul natural al misterului real, singura substanţă care aspiră la revelare prin metafore, şi care merită si cere acest efort. Ravagiile carenţei sunt îngrijorătoare. Aceşti poeţi sunt de obicei spirite raţionaliste din cale afară, citadini dezabuzaţi, care pierzînd contactul neprefăcut cu misterul cosmic, îşi fabrică penibil de metodic un surogat. Precipitatul din retortă e botezat pe urmă „poezia ermetică”. Metoda reţine atenţia în primul rînd ca un grav impas. Prin tabuizarea obiectului metafora e de fapt destituită din funcţiile ei normale, cari sunt fie aceea de a plasticiza, fie aceea de a revela, dar nu aceea de a ţine loc de obiect dat. Un obiect dat însemnează prin aspectul său „dat” deja o revelaţie. Metafora e chemată să sporească volumul revelaţiei, adică să încerce o dezvelire a laturei de la sine ascunsă a obiectului dat. A întuneca ulterior, şi încă voit, ceea ce e dat, însemnează de fapt a lua în răspăr pornirile şi drumul cel mai natural cu putinţă al spiritului uman. A substitui obiectelor date nişte metafore abuzive nu e o faptă ce ar putea fi concepută drept moment serios şi rodnic în drumul spiritului. Iată o operaţie, care nu contează pentru spirit, deşi slujbaşii ei susţin sus si tare, că o săvîrşesc tocmai în numele spiritului. Operaţia nu duce decît la metafore fără mesaj. Acest uz metaforic are cel mult aspectele unui „joc”, ale unui joc cu reguli date şi cu trucuri, pe care şi le însuşeşte oricine de grabă prin autodresaj, dar nimic dintr-o necesitate organică.”

(Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, Geneza metaforei – p. 287)