“Concert de coarde” la Tulcea, sfarsitul monoton al unui festival

“Un moment civilizat”, definitia unuia dintre spectatori, inchide aproape integral in termenii ei evenimentul: de la teama existentei unui pret la intrare, puternic alimentata de buzunarele mele vide, la un supra-confort revarsat in depresia randurilor nepopulate. Orice spectacol devine pentru interpret si spectator, in limite neuronale decente, o tacita si solidara colaborare. Bucuriile se impartasesc biunivoc, temerile se suprapun si se consuma in tandem. De unde toata “gasca” salii (caci numarul nu intrunea rigorile unui “public”) – cu vreo 2-3 exceptii asupra carora revenim – exulta la finalul unor fragmente interpretate mai mult sau mai putin aproximativ, fiecare membru al anturajului spectator cred sa fi trait dezamagirea unei vecinatati prea absente.

Totusi, se pare ca proportiile desprinderii pe care specia umana o comite dinspre urangutan se pastreaza in cadre cat de intime, numai cu respectarea aleatoriului. O serie de pusti a tinut sa agonizeze intru evolutie. Daca omul, inaintea divinului, se sfasie metafizic si transfiguratoriu, este sigur ca inaintea culturii si animalul isi traieste onomatopeic limitele pe care poate, sau nu, sa le intreaca.

image

Sa fi fost o serie, ori nu ne-a inselat cel putin prezenta unui individ care intindea seria-i proprie dincolo de limitele scaunului. Daca exageram, o facem numai din profunda si dezinteresata antipatie. Este fascinant faptul ca deprinderile ideologic-sociolectice ale “agentului uman” ar putea travesa genetic generatiile. De la galgaitul rasetelor, la absolut apaticul si recurentul limbaj al bataii ceausiste din palme, esantionul (plural, sau singular-plural) a descris doua generatii: comuniste si tranzitorii. Trebuie sa devina un avertisment central in pedagogia muzicala faptul ca nu orice ritm indeamna la o participare sociala. Muzica clasica va zambi ironic si pesimist atunci cand cineva ii va sustine aplaudativ suitele.

Studiul lui Chopin a fost interpretat multumitor, rasarind intre celelalte fragmente ca o tusa de pensula pe langa o mazgalitura de pix. Bineinteles ca varsta interpretilor desfide pretentiile trufase, anuland orice remarca potrivnica. Totusi, domnisoarele mai tinere de la vioara nu au depus eforturi inutile, reusind sa aseze armonii consecvente fata de mai experimentatele colege ale lor.

“Un moment civilizat”, care s-a resimtit cu atat mai viu cu cat contrastul din sala se zbatea cu “ochirea” ritmului (presupunem ca aventurierul speciei auzea mai degraba cu ochii), atmosfera bucurandu-se de un public traversat de acelasi entuziasm pe care parintii il resorb in diafanele serbari de gradinita.

Posted in Articole | 1 Comment

Totul e singurătatea și fuga de ea. Să ne iubim!

Tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că oamenilor le este frică de singurătate, mai mult decât de orice altceva.

Toată istoria s-a născut din frica de stingurătate. Imperialismul s-a născut din singurătatea unor genii militare. Filosofia s-a născut din singurătatea și frica de singurătate a unor antisociali.

Socrate n-a scris pentru că trăia printre oameni, fugind de singurătate. Platon a scris în numele lui Socrate ca să se simtă mai puțin singur. Aristotel nici nu concepea singurătatea.

După ce Dumnezeu-Tatăl a făcut lumea ca să alunge singurătatea, și-a trimis Fiul ca să ne-o alunge și nouă. Căci noi, oamenii, suntem singurii care ne simțim singuri între oameni…

Să ne iubim, vă rog, să nu ne mai lăsăm singuri!

Posted in Articole | 2 Comments

Smerenia umblarii Duhului Sfant prin lume

Aceste neobisnuite gratii, minunile, se intelege cum se nasc. Dar cum se intampla sa piara? Icoanele, in special, sunt de o discretie nemaipomenita. Dumnezeu are cu adevarat o vie oroare de spectacol. Nu vom simti minunile decat cautandu-le urma. Daca ele insele ne imping spre contemplatie, atunci avem un motiv prea bine intemeiat sa adaugam un fior in plus la nelinistile noastre metafizice.

Posted in Articole | 1 Comment

Dragostea pe pamant

Dragostea neimpartasita e de neinteles.
Dragostea nemantuitoare nu e dragoste.
Nu stim cat din noi iubeste si cat se acomodeaza.
Nu vom sti niciodata cand am lasat sa treaca pe langa noi iubirea vietii noastre.

Posted in Articole | 4 Comments

in jurul singuratatii

Se gasesc in om asemenea apasari inconstiente incat un pretendent neimpacat al rationalitatii ar putea sfarsi prin sinucidere. Una dintre aceste incremeniri este insuportabilitatea singuratatii. Aristotel insusi conchide ca socialitatea ii aduna pe oameni intre aceleasi orizonturi fara justificarea intrajutorarii. Acea reintalnire naturala. Pr. Teofil Paraian spunea: “omul nu a fost facut sa traiasca singur!”. Dar de unde aceasta nevoie?

Mai probabile sunt faradelegile intr-un sistem legic decat in afara lui. Legea ii da omului idei mereu noi cu privire la faradelege, precum colectia de pacate formulate, numita Indeptar de spovedanie, e mai curand un manual. Cred ca ceea ce uita un om ii este mai putin fatal decat ceea ce il apasa. O teama ridicola si formalista e aceea croita in jurul pacatului uitat. Mai imporante decat exercitiile mnemotehnice sunt eforturile intru invinuire si rusinare. Destramarea orgoliului duce la intelepciunea ca luciditate: “sunt (pentru) ca nu sunt nimic”.

Traiul in lume este fatal. Traiul pe langa lume este imposibil. Intre infruntarea unei fatalitati si aceea a unei imposibilitati, mai inaltatoare e ultima. Bineinteles ca aici intervine si relatia personala om-Dumnezeu. Odata plasmuita autarhia, omul ar fi ca si mantuit. Dar cata frangere de sine?

Poetul e dator. Se va nimici pana la maceratie, pentru ca parazitii-acestei lumi sa traiasca: din descompunerea, putrefactia, geniului.

Posted in Articole | 3 Comments

Apelul lui Lucian Blaga la poetii postmoderni, avangardisti, ai generatiei ’80, douamiisti, s.am.d.

“Avem impresia, de altfel răbduriu controlată, că aceşti poeţi au pierdut sentimentul natural al misterului real, singura substanţă care aspiră la revelare prin metafore, şi care merită si cere acest efort. Ravagiile carenţei sunt îngrijorătoare. Aceşti poeţi sunt de obicei spirite raţionaliste din cale afară, citadini dezabuzaţi, care pierzînd contactul neprefăcut cu misterul cosmic, îşi fabrică penibil de metodic un surogat. Precipitatul din retortă e botezat pe urmă „poezia ermetică”. Metoda reţine atenţia în primul rînd ca un grav impas. Prin tabuizarea obiectului metafora e de fapt destituită din funcţiile ei normale, cari sunt fie aceea de a plasticiza, fie aceea de a revela, dar nu aceea de a ţine loc de obiect dat. Un obiect dat însemnează prin aspectul său „dat” deja o revelaţie. Metafora e chemată să sporească volumul revelaţiei, adică să încerce o dezvelire a laturei de la sine ascunsă a obiectului dat. A întuneca ulterior, şi încă voit, ceea ce e dat, însemnează de fapt a lua în răspăr pornirile şi drumul cel mai natural cu putinţă al spiritului uman. A substitui obiectelor date nişte metafore abuzive nu e o faptă ce ar putea fi concepută drept moment serios şi rodnic în drumul spiritului. Iată o operaţie, care nu contează pentru spirit, deşi slujbaşii ei susţin sus si tare, că o săvîrşesc tocmai în numele spiritului. Operaţia nu duce decît la metafore fără mesaj. Acest uz metaforic are cel mult aspectele unui „joc”, ale unui joc cu reguli date şi cu trucuri, pe care şi le însuşeşte oricine de grabă prin autodresaj, dar nimic dintr-o necesitate organică.”

(Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, Geneza metaforei – p. 287)

image

Posted in Articole | 4 Comments