Despre privire, teamă și protest

De curând, mi-am concentrat mai mult privirile asupra sentimentului pe care, la rândul ei, privirea unui om ți-l poate inspira. Prima analiză, întotdeauna (cel puțin în ceea ce mă privește) se anunță radicală: ”da! avem ochi buni și ochi răi.”

Cât de frumoși sunt ochii buni! Când îi privesc, simt că mă protejează. Umanul care pulsează în acei ochi, îndrăznesc să spun sufletul, invocă umanul din mine, astfel cele două priviri bucurându-se împreună că ființează și se pot împărtăși una de cealaltă. Nu știu de ce am impresia că ochii buni nu pot fi decât ușor umezi. Poartă ca un intermediu suspensia lacrimii, care îl înalță atât pe purtătorul privirilor, cât și pe contemplator, în planul raționării subînțelese a emoției. Doi îndrăgostiți se vor înțelege întotdeauna fie și numai din priviri. Când investim adâncă emoție în modul de a întâmpina ochii unui om, deseori ne pomenim întrebați: ”ce este?”, chiar de nu am afirmat nimic verbal. Ochii buni se simt nu numai cu ochii ci și cu sufletul, o oarecare intuiție, și sunt eliminați a priori din casta adversarilor potențiali. O astfel de privire ne dezarmează, pentru că sufletul nostru, nu se poate percepe în mod natural pe sine ca inamic. Prin urmare, sufletele fiind de aceeași natură, un suflet, aflat sub un raport normal cu alt suflet, nu-l va considera pe acesta din urmă drept o amenințare. Ochii buni nu pot fi priviți atunci când patima ține cu tot dinadinsul a depersonaliza pe cineva. Pesemne că nimeni nu L-a privit pe Mântuitorul în ochi atunci când l-a supus la acele înfiorătoare patimi. Iată, că aici ne întâlnim cu așa-zișii ”ochi răi”, care nu pot îndura ochii buni, decât sub necesitatea unor clipe de transfigurare.

Cum se prezintă, deci, ochii răi? Un aspect al lor de care m-am izbit a fost opacitatea. Două stânci rotitoare, în sânul unor orbite neguroase. Primul sentiment pe care ți-l poate inspira o asemenea privire este teama. Te temi de niște ochi răi, pentru că răul, prin determinare cauzală, naște rău. Dacă în cazul ochilor buni nu puteam decât să ne lăsăm mișcați (= lucrați, adică supuși unui act de pedagogie subînțeleasă, transfiguratoare), dinaintea ochilor răi ne retragem sub impulsul instinctului conservator. Ne temem. Totuși, această interacțiune se petrece între indivduațiile materiei care înconjoară oamenii în cauză. Nu este sufletul cel care se retrage, ci materia, căutînd a se salva pe sine (binecunoscut fiind faptul că actul sufletului este acela de renunțare, de jertfă).

Am stăruit asupra acestor incomode priviri și am descoperit ceva tulburător, aș putea spune, înduioșător: am descoperit frica. Neavând acea umezeală, am fost tentat să reclam opacitatea, însă fiecare pereche de ochi circumscrie o astfel de umezeală prin natura ei, denumită ”umoarea apoasă”. O umezeală internă care, printr-un mic orificiu (canalul Schlemm) iese la suprafața ochiului, a privirilor, și le hrănește, le umanizează. Această lacrimă nevăzută poate fi totuși înțeleasă prin voință. Voia poate izvorî numai din dragoste, căci dacă vom privi cu interes, nu vom percepe decât rezultate asociate acestuia, pe când dragostea este un absolut dezinteres. Teama cuibărită în cinismul mișcării pleoapelor și mușchilor faciali, este cea care întemeiază acea aparență a răului din priviri. Omul care te privește trufaș, omul care te privește antipatic, ori amenințător, o face în virtutea unei temeri pe care o ascunde. Această frică (asociabilă lașității) poate deturna radical un suflet de pe calea mântuirii (desăvârșirii), de aceea și îndemnul: nu vă temeți de cei ce vă pot ucide trupul, ci de acela care vă poate arunca sufletul în focul Gheenei. Teama este unul dintre cele mai distructive sentimente, care poate fi pus în spatele, chiar, al tuturor păcatelor. De pildă, teama de violență fizică va dezvolta un caracter pregătit împotriva violenței fizice (de cele mai multe ori prin ofensivă; actul de a întoarce și celălalt obraz fiind o sfidare absolută a acestui principiu, prin urmare, un curaj deosebit), teama de eșec va contura o personalitate abilă, dotată cu toate deprinderile ”de succes”, printr-un pragmatism vibrant, teama dezamăgirii îl va mineraliza pe cel ce se teme, până la împietrirea sufletului (apatia atât de subversivă), ș.a.m.d. Pentru fiecare păcat putem găsi o frică asociată, de aceea aproapele care ne amenință (dușmanul) trebuie compătimit și iubit. Numai o asemenea reacție poate determina eliberarea acelui suflet de frică și cuibărirea lui în îmbrățișarea înțelegătoare a creștinului, care astfel poate câștiga un suflet.

O teamă inspirată de societatea capitalistă și curentul occidentalist este teama de ridicol. Valoarea aparenței în societate a căpătat o asmenea pondere, încât eventuala degradare a imaginii sociale constituie un motiv suficient pentru evitarea unei acțiuni. Astfel se pare că pentru mulți se prezintă și mișcarea actuală a protestelor. Am vorbit cu un om care cu mari rezerve a acceptat să mediteze asupra ideii de protest, după ce m-a întrebat dacă tricolorul prins de paltonul meu ”este o glumă”. Nu-i nimic, aceeași frică o surprinde și Stendhal în romanul Roșu și negru, unde așa-zișii nobili se temeau mai mult de ridicol decât de moarte. La asemenea deformații poate conduce (de altfel, a reușit) chiar gândirea libertină de tip iluminist ce s-ar fi vrut o soluție la mentalitatea aristocratică. Cinsimul nobiliar s-a transmis maselor, de unde nu mai deosebim nicio purtare pretins elitistă.

Totuși, românii dovedesc că sângele neamului încă mai pulsează în ei. După 22 de ani, poporul îndrăznește să-și afirme statura și nu este deloc ridicol! De departe nici întârziat! Un asemenea manifest este întemeierea conștiinței de neam potrivit căreia o națiune are drept asupra propriului pământ, propriei credințe și poate alege purtătorul spre desăvârșire al acestora. Cât timp întreținem această conștiință și o punem în slujba valorilor eterne ale sufletului românesc, Dumnezeu ne va binecuvânta cu drumul spre biruință. Să nu ne revoltăm, deci, numai pentru materie, ci să strigăm cu toată puterea și cu tot sufletul din piepturile noastre care abia încep să respire cu adevărat: NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *